Aproape 20 de şefi de stat şi de guvern, printre care preşedintele american Barack Obama şi preşedintele rus, Vadimir Putin participă vineri la celebrarea a 70 de ani de la debarcarea aliaţilor occidentali în Normandia. La eveniment sunt aşteptaţi peste 8000 de invitaţi (oficiali, veterani, simpli participanţi). La realizarea grandiosului spectacol de 45 de minute vor lua parte şi 500 de figuranţi (reenactori) şi se vor folosi 2.500 de costume. Scenele de luptă vor fi create cu ajutorul reenactorilor pe o suprafaţă de 2.700 m2, în spatele căreia, pe ecrane uriaşe, vor fi proiectate imagini de arhivă.

Ce s-a întâmplat, totuşi, în urmă cu 70 de ani?

„D-Day“, Moment de cotitură în istoria celui de-al Doilea Război Mondial,  a marcat începutul sfârşitului celui de-al treilea Reich. Operaţiunea Overlord este cunoscută ca fiind cea mai mare invazie maritimă din istorie, care a a avut ca rezultat imediat eliberarea Franţei de sub ocupaţia militară a Germaniei şi a contribuit decisiv la înfrângerea Germaniei.

Primăvara anului 1944 aduce o nelinişte majoră germanilor. O posibilă debarcare a aliaţilor anglo-americani pe coasta de vest a Franţei.

De la cartierul General instalat la Saint-Germain-en-Laye, feldmareşalul Gert von Rundstedt, comandantul-şef al regiunii de Vest, din ianuarie 1942, are la dispoziţie 59 de divizii împărţite în două grupuri de armate: Grupul „B“, condus de Erwin Rommel, cu 35 de divizii dispuse pe ţărmul Atlanticului, de la frontiera olandeză, până la gura fluviului Loara. Grupul „G“, condus de generalul Johannes Blaskowitz, cu 21 de divizii, între Loara şi Pirinei. În rezervă se aflau 3 divizii blindate (de izbire) care puteau fi întrebuinţate în luptă, numai cu aprobarea personală a lui Hitler. Efectivele germane pe ţărmul Atlanticului, cu o lungime de 4.800 km, totalizau 526.000 de militari, 2000 de tancuri, 6.700 tunuri şi 160 de avioane.

Aliaţii dispuneau de 86 de divizii, însă la debarcare vor fi folosite iniţial doar 46 de divizii, dintre care 36 pe coasta normandă. 6000 de nave de război şi de debarcare urmau să transporte şi să protejeze asaltul aliaţilor.

În dimineaţa zilei de 6 iunie, după reflux începe desfăşurarea operaţiunii „Overlord“, prin desanturi aeriene, iar apoi prin debarcări de trupe în cele cinci sectoare de plajă, denumite generic de aliaţi: „Utah“, „Omaha“, „Gold“, „Juno“ şi „Sword“.

Deşi germanii îşi dispuseseră forţele pentru a acoperi toată lungimea „Zidului Atlanticului“, în zona Normandia, cu plaje mai puţin prielnice unei debarcări, Rommel avea forţe de-o calitate îndoielnică încadrate în eterogena Armată a 7-a. În Normandia germanii nu se aşteptau la debarcări. Ei erau pregătiţi să le facă faţă la Pas de Calais cu o armată bine pregătită: Armata a 15-a.

Zidul Atlanticului

Speriaţi de raidurile britanice de la St Nazaire şi Dieppe din 1942, soldate cu eşec, Hitler ia decizia de a construi fortificaţii de-a lungul coastei Atlanticului, din Spania până în Norvegia, pentru a proteja ceea ce propaganda germană numea „Fortăreaţa Europa“. În ciuda mobilizării şi ordinii tradiţionale, germanii nu au reuşit pe parcursul a doi ani de zile să construiască fortificaţiile în totalitate, pe toată lungimea coastei de aproape 5000 de kilometri. Cel mai fortificat loc a fost Pas de Calais, unde Statul Major al Wehrmachtului considera ca va pica lovitura decisivă a aliaţilor. În Normandia, lucrările de fortificare au fost sporadice şi incomplete.

Strategia şi aşteptările

Feldmareşalul Rommel, direct însărcinat cu apărarea coastei, considera că o apărare eficientă putea fi posibilă doar cu masarea tuturor forţelor pe plajă. Acesta lua în calcul superioritatea aeriană a aliaţilor care ar fi blocat orice deplasare a trupelor din rezervă către coastă. În timp ce germanii puteau conta pe 815 de avioane de pe tot teritoriul Franţei şi Belgiei(în realitate doar 160 vor fi funcţionale şi aproape de locul luptei), aliaţii aduceau în aer o forţă covârşitoare de aproape 10.000 de aparate (avioane de vânătoare, bombardiere, aparate de atac la sol).

 Rommel a armat buncărele de beton şi poziţiile tunurilor, a mărit numărul de mitraliere şi baterii de mortiere, a minat zeci de hectare de plajă, a inundat văile, a construit păduri de ţepe cu mine antipersonal, a montat tripozi metalici în apă, toate pentru a incomoda accesul pe apă şi din aer pe coasta franceză.

Rommel era convins că războiul va fi pierdut sau câştigat pe plajă. Acesta era contrazis de şeful său direct, vârstnicul prusac, Gerd von Rundstedt. Cel din urmă considera că diviziile de tancuri trebuie ţinute cu câţiva zeci de kilometri în spatele coastelor pentru a evita bombardamentul naval şi pentru a interveni ca o „lovitură de baros“ după ce se stabilea precis unde va avea loc debarcarea principală a aliaţilor.

Pentru aliaţii anglo-americani problemele tactice şi logistice ale invadării Franţei erau numeroase şi complicate. Armata 1 americană urma să debarce pe plajele Utah şi Omaha, în timp ce diviziile americane aeropurtate (82 şi 101) urmau să fie paraşutate în vest pentru a proteja flancul drept al armatei. Aliaţii puteau debarca numai 6 divizii în prima fază

Invazia

Pe 6 iunie, ora 2, mai multe divizii aeropurtate americane şi britanice aterizează în spatele liniilor inamice reuşind să producă panică. Primul val al debarcării porneşte către ţărmul Normandiei, 156.000 de oameni vor pune piciorul pe plaje în primele ore ale dimineţii, fiind întâmpinaţi destul de firav de 50.000 de germani ai Armatei a 7-a. Singura rezistenţă notabilă s-a înregistrat pe plaja Omaha, unde americanii au primit replica dură a germanilor din Divizia 352. Generalul Omar Bradley, care supraveghea de pe mare operaţiunea, a intenţionat să abandoneze la debarcarea în acest loc. La ora 11, americanii Diviziei 1 reuşesc să penetreze poziţiile inamice. La sfârşitul zilei, aliaţii reuşiseră să debarce pe ţărmul francez 200.000 de militari, 12.000 dintre aceştia au fost răniţi ori şi-au pierdut viaţa în cursul luptelor. O suprafaţă de 207 kmp din Franţa, fusese eliberată în prima zi. Germanii au pierdut 9000 de oameni, şi multă tehnică de luptă. Aviaţia aliată reuşise să interzică aducerea unor unităţi de rezervă din spatele frontului.

Reacţia germanilor este întârziată. Hitler şi OKW-ul insistă să creadă că asaltul principal se va petrece în zona Pas de Calais. Abia pe 7 iunie, două divizii de elită din cele trei ţinute în rezervă (Divizia 12 Panzer SS şi Divizia Panzer Lehr) ajung în zonă, suferind pierderi grele pe drum, din cauza aviaţiei inamice. Din Caen, Divizia 12 Panzer avansează spre coastă dar este oprită de englezi.

Prina fază a bătăliei (6 iunie – 25 iulie 1944) a constituit-o consolidarea capului de pod. La 27 iunie aliaţii cuceresc Cherbourgul. Până la 4 iulie 1944, peste aproape o lună, aliaţii debarcaseră aproape un milion de oameni şi 183.500 de vehicule (tancuri, autotunuri, maşini de teren, camioane, buldozere, tunuri, etc).

Ofensiva aliată va continua cu debarcarea de la 15 august 1944 în sudul Franţei, a Armatei a 7-a americane, care înaintează spre nord eliberând  Marsilia (23 august 1944), Toulonul (27 august 1944) şi alte oraşe din sudul Franţei.

Pe 19 august 1944 izbucneşte insurecţia din Paris. Luptele durează până în 25 august, când în oraş pătrund trupe franco-americane.

Deschiderea unui nou front în Europa reprezenta un eşec uriaş pentru Germania şi marca începutul sfârşitului pentru dominaţia teutonă în vestul Europei. Superioritatea numerică a aliaţilor anglo-americani se va impune treptat în faţa armatei germane, superioară calitativ, dar suferind la capitolul numeric şi mai ales la lipsa oricărei protecţii aeriene.

Alex Policală