Primăvara aceasta care întârzie să vină ne trezeşte tot mai profund nostalgia renaşterii naturii. Ca în relaţia cu fiinţele dragi, când resimţim mai acut nevoia de a le vedea, auzi, evoca, dacă îşi amână apariţia sau o transformă în fugă, absenţă sau moarte, învăţăm să preţuim firescul, naturalul, ciclicitatea doar în faţa primejdiei ştirbirii lor.

Ulise rătăcind sub blestemul zeilor, zăbovind fără voie printre nimfe şi ciclopi, trăindu-şi cu resemnare exilul continuu, primăvara pe care o aşteptăm, primăvara noastră, adastă pe meleaguri străine, face ocoluri complicate şi pare a ne fi uitat. Amorţiţi în subteranele iernii, „vestitorii” ei nu mai sunt decât nişte iluzii, speranţe firave pe care numai puterea unui suflet tare le mai poate păstra.

E trist, dar, în faţa asaltului brutal şi cinic al civilizaţiei umane, până şi natura se radicalizează, lipsindu-ne de un ritual străvechi. Ceea ce, din vremuri imemoriale, constituia sărbătoarea renaşterii naturii, semn divin al reînvierii fiinţei umane, Pasăre Phoenix transformându-şi propria cenuşă în diamantul unei noi vieţi, pare să-şi piardă, ca atâtea alte lucruri, trăsăturile fastuoase.

Dar e numai o impresie grăbită: cu forţa unui instinct primar, a dimineţii care ia, triumfător şi inexorabil, locul nopţii aparent eternizate, primăvara va ajunge, într-un târziu, şi la noi. Vom trăi iarăşi explozia de muguri, lumina caldă, siluetele proiectate pe cerul siniliu ale norilor. Freamătul, foşnetul, fiorul. Ghemele de pene sau blană. Pleoscăitul acvatic sau frenezia terestră a fiinţelor solzoase. Riturile fecundităţii, exaltarea, rutul. Dragostea. Viaţa, sub toate formele ei, diafane sau dizgraţioase, serafice sau groteşti, îşi va afirma, o dată mai mult, drepturile imuabile.

Câtă vreme vor dăinui aceste pulsaţii străvechi mai există speranţa că oamenii vor rămâne vii şi creatori, că voinţa de cuceritori, care i-a scos din grote şi i-a coborât din copaci, nu se va topi în crepusculul speciilor care se sting pentru totdeauna. Atâta timp cât vom căuta fiorul dintâi, aşteptând primăvara în extazul mistic cu care, uneori, pe plaja pustie pe care nu par să o tulbure decât valurile, privirea va continua să scruteze, pătimaş şi obsesiv, în aburii nopţii, după acea primă geană de lumină care vesteşte strălucirea plenară şi binefăcătoare a Soarelui.